duminică, 29 aprilie 2012

VIER / FOUR / PATRU

Da, stiu ca v-am obisnuit sa scriu aici o data la doua saptamani, ajungand astfel sa strang o multime de  povesti, impresii, ganduri si apoi sa fac o salata de postare :) In ultima vreme insa, mai precis de cand m-am angajat, parca nu mai am timp de nimic! Plec de dimineata, ajung obosita, ma culc tarziu... numai de blog nu-mi arde :( Insa ma gandesc la voi - prietenii, cititorii si abonatii mei, la cate chestii am de povestit, si ma mustra constiinta ca intr-o luna de zile n-am reusit sa ma mobilizez, desi deseori imi notez subiecte pe marginea carora as putea sa scriu aproape zilnic.
Asa ca profit de o dupa-amiaza linistita si putin innorata ca sa ma pun pe povestit.

Daca tot am inceput cu serviciul, zic sa va povestesc cum sta treaba aici. Inainte de toate insa, va previn ca poze related la el n-am pentru ca, din motive de securitate, nu e voie sa faci poze in sediu, inclusiv in curte. Asa ca sper sa nu va pierdeti rabdarea si sa cititi pana la final tot pomelnicul de impresii :)

Prima zi a fost horror! Am cunoscut foarte foarte multi oameni, ma simteam complet pierduta in sediul imens, m-au bagat imediat in training, am facut cunostinta cu SAP-ul, cu business-ul, nu intelegeam nimic si mi-era groaza ca am nimerit fix intr-un loc de care am fugit de cand ma stiu activa-n campul muncii: corporatia care-ti invadeaza viata, iti spala creierul si care iti creeaza dependenta prin impresia ca ai cel mai tare job in cea mai tare companie. Intre timp am scapat de aceasta teama, cu toate ca majoritatea colegilor si sefilor lucreaza in aceasta companie de 7, 13 sau chiar 23 de ani!!! Cel mai mult si mai mult aici imi place diversitatea, faptul ca vad toate natiile si aud toate limbile, ca toti sunt deschisi, zambitori si prietenosi. Ca sa intelegeti la ce nivel e diversitatea multiculturala, in cubicle-ul meu suntem 4 fete: o nemtoaica, o unguroaica, o turcoaica si o romanca (adica moi). Intr-o luna de zile am invat o multime de chestii despre clientii mei, despre domeniul in care lucrez (semiconductoare), despre companie, despre colegii mei, dar sunt abia la inceput. Tot stand de vorba cu unul, cu altul, am inteles ca abia dupa vreo sase luni o sa fiu cat de cat stapana pe situatie. Insa ma bucur ca deja am fost anuntata oficial clientilor mei din Ungaria care au si navalit pe mine cu intrebari si solicitari, si ma descurc onorabil. Cel mai tare ma amuza indienii care mi se adreseaza pe numele de familie si care-s foaaarte insistenti. Totusi, de fiecare data cand sunt prompta si le ofer detaliile cerute nu mai stiu cum sa-mi multumeasca, de parca le-as fi dat aur :)

Imi place ca la pranz mergem aproape tot departamentul la masa si ne intindem o ora la povesti, iar de cand a dat caldura mancam pe terasa, apoi facem o plimbare pe campia de langa sediu. Saptamana acesta am cunoscut-o pe Gabriela, a doua romanca din firma, dar care lucreaza in alt departament. Dupa atatea luni de zile in care doar am citit si scris romaneste, mi se pare de-a dreptul ciudat cand ma aud vorbind in romana! Atat de obisnuita sunt sa vorbesc in germgleza, incat atunci cand suntem impreuna la masa sau cand vorbesc cu ai mei, parca nu-mi gasesc cuvintele... Foarte foarte ciudata senzatia asta...

Un alt aspect care-mi place in mod deosebit este faptul ca am un program flexibil, in sensul ca pot incepe munca intre 7 si 9 si o pot termina intre 16 si 18, plus ca se poate lucra si de acasa. Nu ma mai simt constransa sa ajung la aceeasi ora, daca am ceva de rezolvat si intarzii nu ma trage nimeni de urechi, iar daca ajung cu noaptea-n cap, pot pleca la o ora care-mi permite sa-mi rezolv diverse treburi sau sa ajung acasa la o ora onorabila.

Vineri mi-au intrat si primii banuti munciti de mine pe taram nemtesc si am avut, din nou, sentimentul ca am nimerit unde trebuia, ca-s pe drumul cel bun si ca am intrat in normalitate. Acomodarea a fost destul de dificila, mai ales in privinta transportului spre si de la serviciu, avand in vedere ca biroul e in alt oras, iar transportul public nu este o optiune. Asa ca saracul neamt a ajuns sa faca naveta zilnic pentru mine, insa nu pentru mult timp, pentru ca luna viitoare imi iau inima si volanul in dinti si ma avant in trafic :D Deja am facut-o, in cadrul unor test drive-uri cu Fiat Panda (no way!) si Opel Corsa (could be an idea), ocazii cu care neamtul a gasit un nou motiv sa glumeasca pe seama mea :) Apai ce sa fac, nici n-am permisul de multa vreme, n-am avut prea multe ocazii sa conduc in tara, aveam o pauza de aproape un an de la ultimul condus, asa ca experienta a fost un cosmar si pentru mine, si pentru el, dar mai ales pentru ceilalti soferi, care m-au claxonat de nu m-am vazut :(

Nici n-am apucat sa ma pun bine la treaba, ca dupa primele patru zile de munci am si intrat intr-o mini-vacanta, cu ocazia Pastelui catolic pe care l-am sarbatorit in sanul noii familii. Am avut parte de cea mai ciudata vreme posibila: ninsoare cu fulgi cat pumnul pe un soare orbitor, vant si ploaie apoi din nou soare, ce sa mai, un amalgam de temperaturi si stari. Eram foarte curioasa sa cunosc traditiile lor, sa vad cum celebreaza ei aceasta sarbatoare si abia asteptam sa le impartasesc din obiceiurile romanesti. Ei bine, multe nu-s de zis la capitolul asta. Am fost amuzata sa-i vad cum sparg ouale de masa in loc sa le ciocneasca, asa ca i-am invatat sa faca asta si sa spuna Hristos a inviat - Adevarat a inviat! Parintii in germana, eu si neamtul in romana :) Cu biserica si credinta ei nu le au, asa ca n-am avut parte de lumina in noaptea invierii. In afara de iepure la cuptor, alta mancare traditionala nu au, insa eu le-am dus primul meu drob care a iesit chiar foarte reusit si aratos nevoie mare cu oul in mijloc.

primul meu drob

iepure cu legume

Apropo de mancare, am observat ca nu gatesc si nu mananca 10 feluri la o masa, iar desertul nu este servit imediat, ci abia dupa 2-3 ore, impreuna cu o cafea. Cam cum au englezii ceaiul de la ora 5, asa au nemtii cafea si prajitura pe la aceeasi ora. Prima data, in februarie, mi s-a parut un pic ciudat, insa de Paste mi-am dat seama ca este o traditie pe care o voi prelua din doua motive: 1. nu trebuie sa muncesti ca apucata 1-2 zile ca sa pregatesti nu stiu cate feluri de mancare din care sa mananci cateva zile. Asa ca faci un fel mai elaborat in fiecare zi si astfel ai parte de varietate. 2. dupa ce te-ai ghiftuit bine, desertul ala intra cu noduri si nu prea il mai savurezi asa cum trebuie. Pe cand, dupa o pauza de digestie, eu zic ca aluneca mai usor. Totusi, cand ne vor vizita ai lui prima data, o sa le pun o masa romaneasca traditionala, pentru un element de noutate. Neamtului al batran sigur o sa-i placa :)  

Foarte mult mi-au placut ornamentele lor: o multime de iepurasi si de de oua colorate agatate in pomi, in tufe, in buchetele de lalele, peste tot. Nu mai zic de iepurasii si ouale de ciocolata pe care i-am primit de la toata lumea si pe care nici acum nu am apucat sa-i consumam, desi nu stiu ce legatura are iepurele cu Pastele. In felul acesta, sarbatoarea parca plutea in aer, lucru pe care in Romania nu-l simteam decat cand mergeam la biserica in noaptea Invierii. 

Nu pot sa nu scriu doua vorbe si de revederea cu cei 7 husky, atat de frumosi, mandri si nebunatici care ne asteptau nerabdatori sa sara pe noi, sa ne adulmece si sa se joace cu noi (femela nu apare in poza, alerga de nebuna prin curte):


Dupa alte patru zile de munci a venit si Pastele ortodox. Pe 11 aprilie aveam zborul inapoi spre Romania si intentionam sa-l petrec cu ai mei. Dar pentru ca jobul a aparut mai devreme decat ne asteptam, a trebuit sa renunt la el. Eram curioasa cum va fi revederea cu tara, abia asteptam sa le impart celor dragi cadouri si bunatati, dar am amanat momentul asta spre toamna probabil. Insa nu regret ca am ramas aici, pentru ca a fost primul an in care am vopsit oua (roz si mov, ca a fost ultimul plic gasit la magazin), am facut drob si pasca, am bucatarit si pregatit masa de Paste si trebuie sa recunosc ca mi-a placut la nebunie si ca am fost tare mandra de rezultat. Si poate tocmai de aceea am simtit, la fel ca in copilarie, ca este Pastele:

iepurii din capatul mesei i-am primit cadou de la firma de HR, impreuna cu o felicitare

pasca cu ciocolata

Din pacate vremea a fost absolut groaznica: a plouat continuu :( Asa ca am stat acasa si i-am povestit neamtului despre traditii si obiceiuri romanesti, iar pe unele le-am si experimentat :) Pentru ca n-am ajuns la biserica sa luam lumina, am lasat lumina aprinsa in bucatarie, dupa ce l-am pacalit ca trebuie lasata aprinsa in toata casa. Insa, cea mai tare faza a fost dimineata, cand l-am dus la castronul cu apa, in care am pus un ou vopsit (da, din-ala rrrroz!), niste monede de euro si busuioc (macinat, ca crenguta n-aveam) si l-am invatat sa se spele pe fata si sa spuna Hristos a inviat de trei ori. Asa am invatat de la bunicii si parintii mei, asa fac si la casa mea :) Sa ne fi vazut cu busuiocul pe fata - eu razand, Sven inca buimacit de noutate - ce sa mai, de poveste :)) 

Una peste alta, m-am bucurat sa sarbatoresc Pastele de doua ori, desi numai de cel catolic am avut vacanta. Mi-a placut sa am parte de experiente noi, de traditii diferite si sa le impartasesc pe cele vechi cu persoanele noi din viata mea.

Revenind la lucruri mai practice, trebuie sa va povestesc din nou despre interactiunea cu institutiile germane, ca tot e plin netul de plangeri la adresa birocratiei de aici. Pentru angajare, mi-au trebuit cateva acte pe care nu le puteam obtine fara sa am mai intai un contract de munca sau o oferta concreta de angajare. Asa ca pana la sfarsitul lunii aprilie am facut tot posibilul sa le obtin. 

Primul a fost cazierul fiscal (Fuehrungszeugnis) pe care l-am obtinut de la primarie (Rathaus). M-am dus de dimineata, am platit o taxa si in cateva zile l-am primit prin posta. Am rezolvat totul in 5 minute!
Apoi mi-am deschis un cont bancar, iar cardul si pinul le-am primit tot prin posta (evident nu impreuna) intr-o saptamana. Aici am stat vreo 20 de minute, timp in care am primit tot felul de informatii despre tipul de cont ales, despre banca, oferte etc. Si de aici am plecat cu ditai biblioraftul in care sa-mi pun documentele bancare.
In alta zi, tot de dimineata, ne-am dus la Finanzamt sa-mi iau Lohnsteuerkarte (cardul pentru impozit pe venit - nu stiu cum sa-i zic altfel pe romana). Si aici am stat vreo 10 minute si pana primesc cardul (tot prin posta) mi-au dat un certificat pentru angajator.
In afara de asta, mi-a trebuit si asigurare de sanatate, chiar daca cea din Romania (cardul european de sanatate) este valabila pana in iunie. Am ales sa o fac la TKK si, ca sa grabesc lucrurile, am completat formularul online pe care l-am printat, semnat si apoi trimis pe mail la ei. In 4 zile au trimis confirmarea pe fax direct la angajator, iar intr-o saptamana am primit cardul si toate informatiile prin posta.

In concluzie, am obtinut toate actele intr-un timp record, fara sa stau la absolut nicio coada, fara sa fac nu stiu cate drumuri, sa pierd vremea si sa ma enervez. Mi se pare absolut incredibil ca un drum este suficient si ca aproape totul se poate obtine online si prin posta.

Desi m-am lungit destul de mult, vreau musai sa scriu despre o noua pasiune, ca sa nu fac postare separata: avioanele :)) De cand un avion mi-a schimbat complet viata si pentru ca aeroportul din Munchen este in apropierea serviciului si cam la 40 de km de casa, in fiecare dimineata, in drum spre serviciu, imi place la nebunie sa le urmaresc cum aterizeaza sau decoleaza si sa-mi imaginez cine si unde zboara. Le urmaresc si noaptea pe geam, dupa luminite, si ma gandesc la pasageri, la sperantele cu care pleaca, la nerabdarea lor de a ajunge la destinatie. N-am vazut niciodata atatea avioane zburand atat de aproape, pur si simplu nu ma satur sa le urmaresc pana dispar printre nori sau printre pomi, la aterizare.

In afara de avioane, ma fascineaza si lalelele de care curtile de aici sunt pline: atat de multe, atat de colorate, atat de frumoase:


Patru luni au trecut ca vantul si ca gandul, lucrurile se aseaza incet incet si simt cum prind radacini si ma integrez in peisaj. Germana mea si romana lui s-au imbunatatit considerabil, desi in continuare accentul fiecaruia ne amuza teribil. Cu colegele de serviciu incerc sa vorbesc in germana cat pot de des, desi ma cam pierd cand se apuca sa turuie, mai ales la masa. Iar neamtului ii place sa se uite peste umarul meu cand scriu si sa citeasca intr-o romana absolut adorabila. Uneori, cand gatesc dupa o reteta de pe net, il pun sa mi-o citeasca si-mi vine sa ma tavalesc pe jos de ras si de drag. Impartasim cu bucurie traditii, obiceiuri, impresii si pareri, pe care le imbinam intr-un fel al nostru, unic....


duminică, 1 aprilie 2012

3, 2, 1

Iar am luat o pauza de doua saptamani, timp in care s-au adunat o multime de povestit. In primul rand, am implinit 3 luni pe taram german si deja am prins radacini. Am mai spus-o si-n alte dati, o mai spun si acum: aici e locul meu si nu in alta parte. Noi 2, in casa luminoasa, in suburbia linistita si plina de verdeata, plini de sperante si planuri, care incep sa prinda contur odata cu 1 meu job!


Da, dom'le, am reusit!!! De la primul interviu, fara sute de CV-uri trimise, fara nicio recomandare si pe un salariu compatibil cu experienta mea si cu fisa postului. Povesteam in postarea anterioara ca in urma interviului la o firma de HR, CV-ul meu a ajuns la doua companii, dintre care cea din Freising m-a invitat la o discutie saptamana trecuta. Este vorba despre un producator si distribuitor american de semiconductoare, un domeniu complet nou pentru mine, insa acelasi in care neamtul lucreaza de mai bine de 10 ani. Cu ceva emotii, dar cu un optimism care ma mira si pe mine uneori, am vorbit cam doua ore cu cele doua team-leadere ale departamentului de Customer Service. Ca si la interviul cu firma de HR, discutia a fost foarte relaxata, pe alocuri amuzanta - deh, eram trei fete de nationalitati diferite - si cred ca interesanta pentru noi toate. 

Pana sa ma mut aici, am citit tot felul de bloguri si forumuri despre experientele romanilor in Germania si sincera sa fiu am plecat cu oarecari framantari si indoieli. Se spune ca nemtii sunt reci, distanti, indiferenti si nationalisti. Ei bine, poate am noroc, insa eu nu am avut parte de asa ceva pana acum. Cand am mers prima data la farmacie si nu prea ma descurcam cu germana, o clienta - vazandu-ma putin nesigura - s-a oferit sa-i traduca farmacistului ce doresc si pentru ce. Pe strada, lumea ma saluta si imi zambeste, cum se intampla la sat in Romania, unde toti se stiu intre ei, ceea ce aici nu e cazul. Si-mi place la nebunie salutul lor: Gruss Gott!
Ambele interviuri au fost o experienta complet diferita de tot ce am trait in Romania. Daca aici totul a fost relaxat, cu zambetul pe buze, o incercare de cunoastere si de vanzare reciproca, in tara mi-aduc aminte de multe intrebari-capcana, uneori stupide, de priviri pline de superioritate si de o vanzare unilaterala (doar eu, candidatul). Nicio secunda nu am simtit "defectul" de a fi romanca, ba dimpotriva, cred ca a fost un plus adus atmosferei internationale ce caracterizeaza aceasta companie, unde s-au strans toate natiile. Numai romanul le mai lipsea de pe harta! :)
Raspunsul lor a venit mai repede decat ma asteptam - fix la 3 luni de la sosirea mea aici, iar munca o incep si mai repede: maine, 2 aprilie! Comunicarea s-a facut exclusiv prin intermediul firmei de HR al carei angajat sunt, de fapt. Vineri am semnat contractul, ocazie cu care am fost, inca o data, uimita de profesionalismul si de atitudinea lor. Lasand la o parte beneficiile incluse - de care trebuie sa recunosc ca sunt mai mult decat multumita, atitudinea, preocuparea si implicarea lor m-au cucerit definitiv. 

Am plecat de la birou plutind de fericire, gandindu-ma cat sunt de norocoasa si cu o geanta de bun-venit in care mi-au strecurat cateva "instrumente ajutatoare": calendare, bloc notes, pixuri, post-ituri, un biblioraft de angajat in care au inclus contractul, prezentarea firmei si a beneficiilor, cateva instructiuni privind modalitatea de comunicare si colaborare si... bomboane :)


Maine incep munca la 8.30, cu un tur al intregii companii (sunt vreo 5 cladiri gigant intr-o singura curte!). Ma cuprinde putin ameteala cand ma gandesc la noutatile de care voi avea parte o buna bucata de vreme de-acum incolo, insa in mod ciudat, nu simt nicio strangere de inima, nicio teama, nicio emotie, nicio indoiala. Singurul stres il am in privinta transportului, motiv pentru care urmeaza sa-mi iau masina in cel mai scurt timp si sa-mi inving astfel teama de a conduce, mai ales ca aici drumurile sunt atat de libere, iar peisajul este de-a dreptul idilic.

Ca tot am adus vorba de peisaj, zic sa va povestesc si despre plimbarea la Tegernsee, unul dintre lacurile din apropierea Munchenului. Am plecat intr-acolo fara sa stiu unde are de gand sa ma duca neamtul, intr-o sambata cu o vreme absolut superba. Urmarind indicatoarele, m-am gandit prima data ca ma duce la Salzburg si deja planuiam unde sa mergem, ce sa mancam etc. :) Dupa 45 de minute de condus, am ajuns intr-un loc de poveste, care mi-aducea aminte de Como Lago. Statiunea era plina de turisti, multi dintre ei imbracati in portul traditional bavarez - femeile in dirndl si barbatii in lederhosen. Ne-am plimbat cateva ore bune si am facut o multime de poze.







Obositi ne-am pus la o terasa si am mancat tipic bavarez. Eram cam infometati, mi-am adus aminte de poze pe la jumatate :)




Am plecat seara, nespus de incantata si cu promisiunea ca vom vizita si restul lacurilor din imprejurimi.
Saptamana trecuta am experimentat bucuria oricarui roman plecat pe alte meleaguri: am primit pachet de la ai mei:


O multime de chestii lasate in Ro pe care am vrut musai sa le am aici, dar si bunatati care-mi lipsesc: mucenici, seminte, rahat, foi de napolitana si un martisor autentic :)

Saptamana urmatoare este Pastele catolic si il voi sarbatori impreuna cu familia neamtului. Sunt foarte curioasa cum va fi si voi incerca sa-i familiarizez cu cateva obiceiuri ortodoxe si specialitati culinare romanesti. De Pastele ortodox urma sa ajung in Ro, insa mi-am anulat planurile datorita aparitiei jobului, care oricum era prioritar. Tot din acest motiv o sa aman cursurile de integrare sau le voi urma in Freising ori prin apropiere. 

Nu stiu cand voi mai apuca sa scriu, insa ca o concluzie, as vrea sa le recomand tuturor celor care pleaca in alta tara sa nu ia litera de lege experientele altora, pentru ca acestea sunt oricum subiective. Fiecare are norocul si sansa lui, unii reusesc mai usor, altii mai greu, insa cred ca nu este corect sa generalizezi. Or fi si nemti uraciosi si nationalisti si reci si indiferenti, nu zic nu. Insa nu toti sunt asa si oricat as fi de norocoasa, nu cred ca numai asta conteaza. Pana la urma, cine se aseamana se aduna, nu-i asa? ;)